Giulgiul din Torino

Giulgiul din Torino, numit de unii creştini Sfântul Giulgiu, este o pânză de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino şi pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică şi în special de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse. Astfel, credincioşii creştini îl consideră o relicvă: linţoliul în care ar fi fost învelit Iisus Christos după crucificare. Oamenii de ştiinţă şi o parte din opinia publică (inclusiv persoane creştine) consideră că este vorba de un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creştin.

Descriere

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m şi este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe ţesătură apar două amprente: partea din faţă şi cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit şi probabil crucificat. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 şi mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Controverse

Giulgiul a constituit subiectul a numeroase şi aprinse controverse între oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai religiei creştine, istorici şi scriitori, mai ales în ce priveşte modul şi momentul în obiectul şi-a făcut apariţia cu amprentele binecunoscute. O parte importantă a credincioşilor creştini susţine că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce şi că păstreaza întiparită imaginea sa. Scepticii, insa,consideră obiectul a fi un fals rafinat.

Analizele ştiinţifice

În 1988, Sfântul Scaun îşi dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porţiune dintr-un colţ este decupată şi trimisă la trei laboratoare, şi anume cele ale Universităţii din Oxford, Universităţii din Arizona şi cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveţia. Toate acestea au indicat data de provenienţă ca fiind situată în perioada 1260 - 1390.

Deşi efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume ştiinţifică . Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) şi Raymond Rogers (Universitatea din California) menţionează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conţinutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul ţesăturii de in) concluzionează că vârsta linţoliului ar fi cuprinsă între 1300 şi 3000 de ani. Pe de alta parte, reprezentanţii curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistenţă şi că denaturează analiza ştiinţifică în favoarea orientării religioase.

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes şi Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriale conţinute de giulgiu, subliniind faptul că acea contaminare bacterială a mostrei supusă studiului afecteaza acurateţea datării cu carbon-14.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunţat niciodată în mod oficial asupra autenticităţii, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei crestine, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală 1260 - 1390.

Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.

La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost ţesut. Practic, misterul giulgiului a rămas şi pe mai departe neelucidat.

Bibliografie

· Markus von Hהnsel-Hohenhausen: The Countenance in the World: Thoughts on Identity in the twenty-first Century. Fouquי Publishers, London 2005, ISBN 1-904632-25-4

· Harry Gove: Relic, Icon or Hoax? Carbon Dating the Turin Shroud. Institute of Physics Publishing, (1996)

· David Sox: The Shroud Unmasked. The Canterbury Press (1988) ISBN 0-947293-07-8

· Walter C. McCrone: Judgment day for the Shroud of Turin. Amherst, N.Y., Prometheus Books, (1999) ISBN 1-57392-679-5