poze

poze

Poluarea

,,O clipǎ natura n-a fost atentǎ şi a creat omul. E de ajuns o clipǎ de neatenţie şi natura poate sǎ-şi repare greşeala “

VOLTAIRE

În ultimul timp, un termen asociat celui de mediu înconjurǎtor este poluarea, care se manifestǎ ca o agresiune continuǎ împotriva intregritǎţii acestuia .Poluarea reprezintǎ de fapt preţul pe care oamenii îl plǎtesc pentru beneficiile aduse de tehnica modernǎ.

Lumea modernǎ, ca urmare a acţiunii omului ,tinde sǎ distrugǎ armonia cadrului natural în care trǎieşte.Capacitatea tehnicii moderne de transformare a habitatului natural al omului, este astǎzi considerabilǎ şi va fi şi mâine.

Omenirea prin activitǎţile ei contribuie la creşterea cantitǎţii de gaze în atmosferǎ, contribuind astfel la încǎlzirea pǎmântului distrugând stratul de ozon ,acel component atmosferic care protejeazǎ planeta de radiaţiile ultraviolete.

Poluarea atmosfericǎ poate afecta de asemenea ecosistemele acvatice şi terestre dacǎ poluanţii se dizolvǎ în apǎ sau precipitǎ sub formǎ de ploaie.

Multǎ vreme omul a presupus cǎ solul, apa şi aerul pot prelua ,absorbi şi recicla produsele reziduale ale activitǎţii sale - oceanul ,atmosfera şi chiar pǎmântul fiind astfel un fel de receptoare cu capacitate nelimitatǎ .S-a dovedit însǎ ,din pǎcate cǎ unele dintre aceste produse,cele sintetice,de pildǎ,rezistǎ la descompunerea naturalǎ ,fiind toxice.

Problema poluǎrii atmosferei,apei şi solului- trei dintre componentele principale ale mediului înconjurǎtor – se pune tot mai acut azi îndeosebi în centrele cu mari aglomerǎri de populaţie.

Concentrarea populaţiei în centre mari, supraaglomerate,ridicǎ tot mai multe probleme privind poluarea şi tot atâtea pericole potenţiale pentru om şi mediul lui de viaţa.Ritmul inovaţiilor tehnologice a crescut enorm,fǎcând necesarǎ o reglementare cât mai promptǎ a efectelor secundare ale acestora.Toate aceste probleme ,acumulate şi diversificate în timp , pun tot mai pregnant în faţa societǎţii umane o problemǎ nouǎ , deosebit de importantǎ şi de acutǎ-protecţia mediului înconjurǎtor al omului adicǎ atât al biosferei ,cât şi a intracţiunii acesteia cu celelalte elemente ale naturii.

În acest context,colapsul global al mediului înconjurǎtor este ineviatbil.Statele dezvoltate ar trebui sǎ lucreze alǎturi de statele în curs de dezvoltare pentru a se asigura cǎ economiile acestor ţǎri nu contribuie la accentuarea problemelor legate de poluare.Politicienii din zilele noastre ar trebui sǎ se gîndeascǎ mai degrabǎ la susţinerea programelor de reducere a poluǎrii, decât la o extindere mai mare a industralizǎrii.

Strategiile de conservare a mediului ar trebui sǎ fie acceptate pe o scarǎ mondialǎ. Cu alte cuvinte,având la dispoziţie tehnologia actualǎ, distrugerea globalǎ a mediului înconjurǎtor ar putea fi stopatǎ.

Poluarea mediului este din ce în ce mai intensǎ ,dar se pare cǎ oamenii,singurii responsabili, nu iau în seamǎ acest lucru.

Omul trebuie sǎ fie convins cǎ nu are dreptul moral de a provoca distrugerea unor specii de plante şi animale,poluarea mediului, exploatarea neraţionalǎ a resurselor naturale.

Pentru acest motiv,el trebuie sǎ fie conştient cǎ viitorul omenirii depinde numai de atitudinea fiecǎrui locuitor al planetei faţǎ de ocrotirea naturii.

Trebuie sǎ învǎţǎm sǎ protejǎm ,sǎ ocrotim şi sǎ conservǎm elementele mediului înconjurǎtor,de aceea este necesar sǎ cunoaştem sursele de poluare.Acestea pot fi:

1.Surse latente de poluare

În prezent existǎ surse naturale de poluare cum ar fi:vulcanii,furtunile de praful,ozonul,vânturile, apele subterane şi în viitor este posibil sǎ aparǎ şi alte surse,nu numai pe pǎmânt ci şi în spaţiul cosmic.

Ozonul este o substanţǎ periculoasǎ pentru om chiar şi în concentraţii mici,in schimb existenţa pǎturii de ozon în straturile superioare ale atmosferei are rol vital de protecţie împotriva radiaţiilor cosmice.

În anul 1985 în timpul primǎverii australe s-a pus în evidenţǎ o scǎdere dramaticǎ a grosimii stratului de ozon de deasupra Antarticii cea ce a condus la formarea unor ,,gǎuri’’ care s-au extins ca arie de la 40% la 50 % între anii 1985-1987. Apariţia unor particule de gheaţǎ favorizeazǎ reacţiile ce conduc la dispariţia ozonului.

Aerul este purtǎtorul unor agenţi poluanţi pe care îi împrǎştie cu repeziciune pe întreaga suprafaţǎ a pǎmântului .Studiile aratǎ cǎ , în fiecare an ,atmosfera poartǎ peste 30 de milioane de tone de praf

Apele subterane , care stau în contact îndelungat cu masive de sare sau alte minerale se încarcǎ cu substanţe impurificatoare,chiar toxice.

2.Surse de poluare caracteristic umane

Omul ,ca fiinţǎ vie ,produce deşeuri proprii existenţei sale.Pe lângǎ acestea existǎ şi cele provenite din activitǎţile sale industriale, îmbrǎcǎmintea,mobila,detergenţii, cosmeticele,chimicalele de uz casnic şi altele.

O mare parte a acestora nu sunt biodegradabile şi altele sunt direct toxice.Urmeazǎ o statisticǎ aproximativǎ în privinţa deşeurilor solide hârtie-55%,metalice-9%,alimentare-14% textile- 5%,lemnoase-4%,sticlǎ-9 %,plastice-1 %,diverse-3%.

Se estimeazǎ cǎ deşeurile pe cap de locuitor vor creşte anual cu urmǎtoarele valori: carte şi hârtie cu 1,5-2 kg ;plastice cu 0,5-0,7 kg; sticlǎ cu0,6 kg;mobilǎ cu 3-5 %din existent.

3.Agricultura ,silvicultura si zootehnia -ca surse de poluare

În mod paradoxal,tocmai ramurile economiei umane se bazeazǎ cel mai mult pe faptul cǎ relaţiile cu mediul sunt în acelaşi timp şi surse de poluare.Agricultura poate fi sursǎ de poluare a mediului prin : declanşarea şi favorizarea proceselor de degradare a solurilor în urma proceselor de eroziune , saraturare ,folosire de pesticide ,utilizare în exces a îngrǎşǎmintelor chimice.

Despǎdurirea exageratǎ în zona superioarǎ a majoritǎţii bazinelor hidrografice ,ca şi folosirea neraţionalǎ a unor terenuri agricole ,au avut o influenţǎ negativǎ asupra scurgerii apei pe versanţi,provocând declanşarea unor grave procese de eroziune , a solului .Fondul forestier al ţǎrii noastre este de 6,4 miloane de ha ,ceea ce reprezintǎ un puternic dezechilibru , predominând pǎdurea tânǎrǎ ,iar cea de peste 80 de ani prezintǎ un deficit de 500 de mii de ha ,determinând o acutǎ lipsǎ de material lemnos pentru cherestea şi furnire.

În ceea ce priveşte zootehnia ,chiar unele animale domestice distrug iremediabil vegetaţia arborescentǎ în dezvoltare ,împiedicând regenerarea pǎdurilor .De asemenea crescǎtorii de animale domestice pot pune probleme serioase privind poluarea mediului cu deşeuri animaliere .Exodul unor populaţii de animale poate crea catastrofe ecologice.În zootehnie ,pe lânga insecticide,se mai utilizeazǎ şi alte substanţe chimice care dau efecte secudare nedorite.Este vorba de substanţele administrate pentru influenţarea dezvoltǎrii producţiei animaliere .Acestea dǎuneazǎ pentru cǎ sunt elimnate prin urinǎ şi se regǎsesc în apa de bǎut a altor loturi de animale ,sau pot ajunge la om dacǎ sunt administrate pânǎ în ultimele zile de dinaintea sacrificǎrii.

4.Poluarea radioactivǎ

Poluarea radioactivǎ este o formǎ specialǎ de poluare datoritǎ emisiei în spaţiu a unor radiaţii capabile sǎ producǎ efecte fizice ,chimice şi biologice asupra organismelor vii.Pe pǎmânt existǎ un fond global de radiaţii ,datorat surselor de iradiere naturalǎ ,care este suportat de organismele vii datoritǎ adaptǎrii.Radiaţiile sunt emisii spontane şi permanente produse din dezintegrarea atomicǎ.În anul 1988 existau in lume 385 de centrale nuclero-elecrice,cu o putere instalata de 400.000 de MW ,înglobând 3800 de reactoare în funcţiune.

Efectele poluǎrii cu radiaţii se fac resimţite ,în toate cazurile în atmosferǎ,în apǎ, pe sol, influenţând organismele vii,uneori pe lanţul trofic .Efectele acestei poluǎri pot fi: directe şi indirecte .În general,efectul nociv al radiaţiior depinde de tipul de radiaţii,de energia radiaţiei şi de durata de iradiere ,determinând:

-efecte pe termen scurt ,dupǎ o iradiere puternicǎ (boli specifice,decese)

-efecte pe termen lung,pe seama acumulǎrii unor iradieri slabe (creşte riscul de cancer)

-efecte genetice,ce se manifestǎ la urmaşii pǎrinţilor iradiaţi

Ponderea majorǎ ,în pericolul de poluare cu radiaţii,o deţin experienţele nucleare militare şi exploatarea centralelor nuclearo-electrice.Deja au avut loc o serie de accidente nucleare grave (Cernobâl în 1986,Three Miles Island USA 1979).Dupǎ accidentul de la Cernobâl s-a admis cǎ ţara noastrǎ a primit o dozǎ suplimentarǎ de iradiere aproximativ egalǎ cu cea naturala.

5.Poluarea sonorǎ

Undele mecanice,reprezentate prin trepidaţii,sunete ,infrasunete şi vibraţii ultra sonore , polueazǎ în special mediul urban creind efecte psihologice epuizante .Zgomotul se caracterizeazǎ prin:intensitate , duratǎ şi frecvenţǎ a sunetelor componente .

Intensitatea se exprimǎ în Beli ,însǎ din motive practice se ia ca unitate de mǎsurǎ a intensitǎţii zgomotului ,decibelul,dB.

În scopul reducerii nivelului zgomotului şi ţinând cont de natura activitǎţilor umane,s-au stabilit anumite limite admisibile ale acestuia.De exemplu:90dB-în halele industriale,50 dB- în zonele de locuit urbane ,45 dB –în zonele de recreere şi zonele protejate.

6 .Poluarea chimicǎ- Mercurul agent poluant al mediului

Mercurul este un element cu utilizǎri foarte largi, dar în acelaşi timp extrem de toxic, încât se pune cu stringenţǎ problema îndepǎrtǎrii din mediu a acestui agent deosebit de poluant.Mercurul ,chiar în cantitǎţi foarte mici este extrem de toxic şi de aceea el trebuie determinat şi îndepǎrtat din mediu şi pe cât posibil recuperat .

Mercurul este un element cu utilizǎri importante în diverse domenii începând cu agricultura (obţinerea de fungicide),în dentisticǎ(obţinerea de amalgame),în industria catalizatorilor(fenil acetat de mercur),a explozivilor, a hârtiei, în farmaceuticǎ,etc.

Deşi domeniile de utilizare ale mercurului sunt foarte largi faptul cǎ atât el cât şi compuşii sǎi sunt extrem de toxici ridicǎ serioase probleme în determinarea lor ca poluanţi ai mediului înconjurǎtor.

Mercurul existǎ în trei stǎri de oxidare diferite:Hg⁰,Hg₂²⁺,Hg²⁺.Se cunosc şi o mare varietate de compuşi organo –mercurici. Mercurul lichid exceptând cazurile extreme nu este otrǎvitor.Mercurul metalic luat pe cale oralǎ în doze de 100-500 g numai rareori este toxic,dar inhalarea vaporilor de mercur este dǎunǎtoare.

Intoxicaţiile cronice pot fi mortale sau pot duce la distrugerea sistemului nervos,şi aceasta când se inhaleazǎ aer ce contine 1200-1800μ/mc Hg mai mult timp.

Intoxicaţiile acute nu sunt deosebite de cele de tip cronic , rezultǎ ca urmare a expunerii la o concentraţie de mercur mai mare decât cea admisǎ sau în urma contactului organismului cu o suprafaţǎ tratatǎ cu compuşi mai toxici,de tipul alchil derivaţilor,clorurilor, cianurilor,etc.Intoxicaţia acutǎ afecteazǎ în primul rând aparatul digestiv şi rinichii şi se caracterizeazǎ prin gust metalic ,greaţǎ, dureri abdominale,scaune cu sânge,dureri de cap şi adesea creşterea albuminei.Deasemenea pot cǎdea dinţii,pot apǎrea ulceraţii ale feţei şi buzelor.

Compuşii anorganici sunt mai puţin impotanţi în contaminarea mediului.Compuşii mercurici sunt mai toxici decât cei mercuroşi.Clorura mercuricǎ este mult mai toxicǎ, este o otavǎ protoplasmaticǎ.Consumarea pânǎ la 500-900 mg HgCl₂ nu duce la moarte,doza letalǎ fiind de 1gram.

Sistemul nervos central este atacat când concentraţia de mercur determinatǎ în urinǎ este de 7000-9000μg/l.Simtomele apar la o concentraţieîn urinǎ de100μg/l,rinichii fiind primii şi totodatǎ cei mai afectaţi.

Peştii au proprietatea de a concentra urmele de mercur din mediul acvatic în organismul lor, devenind astfel foarte toxici pentru om.Sunt cunoscute în acest sens intoxicaţiile în masǎ din regiunea Minamata(Japonia)

Otrǎvirea s-a datorat clorurii de metil mercur care s-a format în reziduurile unei fabrici care folosea oxidul de mercur în acid sulfuric drept catalizator pentru obţinerea acetaldehidei. Reziduurile au fost deversate în golful Minamata ,iar compuşii organo –mercurici au fost acumulaţi în peşti.De asemenea s-a semnalat sinteza unui compus organo-mercurial (CHOCH₂-HgCl) din acetaldehidǎ,sulfat de mercur,clorurǎ de sodiu,astfel încât s-a considerat posibilitatea apariţiei de CH₃-HgCl conform secvenţei:

CHOCH₂-HgCl+[O]→HOOCCH₂HgCl →CH₃HgCl +CO₂

În afarǎ de caracterul sǎu toxic foarte ridicat , o proprietate a acestuia ridicǎ probleme deosebite şi anume de a se acumula în organismele vii.

Poluarea cu compuşi organo-mercurici ce pot rezulta datoritǎ activitǎţii bacteriene asupra compuşilor cu mercur , sau a folosirii pesticidelor cu mercur este de o importanţǎ deosebitǎ,deoarece concentraţia la care aceşti compuşi îşi manifestǎ toxicitatea este de aproximativ 10 ori mai micǎ decât cea a corespunzǎtoare mercurului.

Au fost întreprinse studii intense privind metodologia de analizǎ a mercurului cu scopul de a evidenţia sursele de poluare şi gradul de contaminare a diverselor materiale , cea mai importantǎ metodǎ fiind metoda spectrofotometricǎ.Aceastǎ metodǎ se referǎ la determinarea mercurului din apele reziduale.Determinǎrile au fost fǎcute cu un spectrofotometru de tip SPECOL la lungimea de undǎ de 490 nm. Principiul metodei se bazeazǎ pe formarea unui complex colorat al mercurului cu difenil tiocarbazona ,la pH=1.

CONCLUZII:

Ca o expresie concretǎ a acestei conştientizǎri , 25 de ţǎri dezvoltate şi în curs de dezvoltare au cǎzut de acord în noiembrie 1990 sǎ creeze un instrument de asistenţǎ denumit ,,The Global Environment Faciliti ,, (GEF).Cu un capital subscris de 1,5 miliarde de dolari (GEF) îşi concentreazǎ eforturile asupra a patru domenii şi anume :protecţia pǎturii de ozon;limitarea emisiilor de poluanţi(efect de serǎ) ; protejarea biodiversitǎţii(fondul genetic);protejarea apelor internaţionale.

În prezent ,şi desigur şi în viitor ,obligaţia noastrǎ a oamenilor este de a echilibra şi controla calitatea mediului pentru fiecare componentǎ cât şi pe ansamblu.

Protejând mediul ne protejǎm pe noi. Trebuie sǎ învǎţǎm sǎ protejǎm, sǎ ocrotim şi sǎ conservǎm elementele mediului natural.

Bibliografie:

Info mediu-Revista Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului

C.D.Neniţescu-Chimie Generalǎ

Lucrare licenţǎ –Dumitru Angela “Mercurul, agent poluant al mediului

Giulgiul din Torino

Giulgiul din Torino, numit de unii creştini Sfântul Giulgiu, este o pânză de in, păstrată la capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino şi pe care se află imprimată imaginea corpului unui om care prezintă semne de agresiune fizică şi în special de crucificare. De-a lungul timpului, a generat numeroase controverse. Astfel, credincioşii creştini îl consideră o relicvă: linţoliul în care ar fi fost învelit Iisus Christos după crucificare. Oamenii de ştiinţă şi o parte din opinia publică (inclusiv persoane creştine) consideră că este vorba de un artefact. Neîncrederea în autenticitatea giulgiului nu se opune dogmei sau cultului creştin.

Descriere

Giulgiul are lungimea de 4,36 m, lăţimea de 1,10 m şi este alcătuit din fire de in tors manual, iar urzeala este executată tot manual. Pe ţesătură apar două amprente: partea din faţă şi cea din spate a unui bărbat neîmbrăcat, biciuit şi probabil crucificat. Corpul a fost aşezat pe spate, pe jumătatea inferioară a giulgiului, petrecându-se cealaltă jumătate pe deasupra. Materialul prezintă numeroase găuri (în prezent peticite), locurile presupuse a fi ars la incendiul din 1532 şi mai multe pete de apă de la stingerea flăcărilor.

Controverse

Giulgiul a constituit subiectul a numeroase şi aprinse controverse între oameni de ştiinţă, reprezentanţi ai religiei creştine, istorici şi scriitori, mai ales în ce priveşte modul şi momentul în obiectul şi-a făcut apariţia cu amprentele binecunoscute. O parte importantă a credincioşilor creştini susţine că ar fi pânza cu care Iisus a fost acoperit după coborârea Lui de pe cruce şi că păstreaza întiparită imaginea sa. Scepticii, insa,consideră obiectul a fi un fals rafinat.

Analizele ştiinţifice

În 1988, Sfântul Scaun îşi dă acordul pentru efectuarea unei datări cu carbon radioactiv. În acest scop, o porţiune dintr-un colţ este decupată şi trimisă la trei laboratoare, şi anume cele ale Universităţii din Oxford, Universităţii din Arizona şi cel din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Elveţia. Toate acestea au indicat data de provenienţă ca fiind situată în perioada 1260 - 1390.

Deşi efectuată independent de trei laboratoare, acestă datare a fost imediat contestată, nefiind acceptată de întreaga lume ştiinţifică . Unul din argumentele aduse de către Anna Arnoldi (Universitatea din Milano) şi Raymond Rogers (Universitatea din California) menţionează eventuala contaminare bacterială care poate afecta precizia unui astfel de test. Mai mult, Rogers, pe baza studiilor microchimice referitoare la conţinutul de vanilină (polimer ce rezultă din descompunerea termică a ligninei din cadrul ţesăturii de in) concluzionează că vârsta linţoliului ar fi cuprinsă între 1300 şi 3000 de ani. Pe de alta parte, reprezentanţii curentului sceptic contrazic opinia lui Rogers, considerând studiul efectuat de acesta ca fiind incomplet, lipsit de consistenţă şi că denaturează analiza ştiinţifică în favoarea orientării religioase.

O echipă condusă de Leoncio A. Garza-Valdes şi Stephen J. Mattingly (Universiatea San Antonio din Texas) au adus un alt argument referitor la reziduurile bacteriale conţinute de giulgiu, subliniind faptul că acea contaminare bacterială a mostrei supusă studiului afecteaza acurateţea datării cu carbon-14.

Biserica Catolică, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronunţat niciodată în mod oficial asupra autenticităţii, considerând că aceasta nu ajută cu nimic religiei crestine, dar a acceptat rezultatul datării cu radiocarbon efectuate în 1988, care a indicat ca origine perioada medievală 1260 - 1390.

Analizorul VP-8, folosit de NASA, realizează o imagine tridimensională a giulgiului.

La ora actuală, nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când giulgiul a fost ţesut. Practic, misterul giulgiului a rămas şi pe mai departe neelucidat.

Bibliografie

· Markus von Hהnsel-Hohenhausen: The Countenance in the World: Thoughts on Identity in the twenty-first Century. Fouquי Publishers, London 2005, ISBN 1-904632-25-4

· Harry Gove: Relic, Icon or Hoax? Carbon Dating the Turin Shroud. Institute of Physics Publishing, (1996)

· David Sox: The Shroud Unmasked. The Canterbury Press (1988) ISBN 0-947293-07-8

· Walter C. McCrone: Judgment day for the Shroud of Turin. Amherst, N.Y., Prometheus Books, (1999) ISBN 1-57392-679-5

Fibre Naturale

Fibrele textile sunt cele mai utilizate de om pentru îmbracaminte. Daca pâna la începutul acestui secol necesitaţile de îmbracaminte erau satisfacute în totalitate de produsele naturale, la sfârşitul secolului, 70% din aceste necesitaţi vor fi satisfacute de fibrele chimice. O ramura mai recenta a fibrelor chimice care s-a dezvoltat în ultimi 40 de ani într-un ritm extraordinar o reprezinta fibrele sintetice. Aceste fibre sunt rodul dezvoltarii uneia dintre cele mai moderne ramuri ale chimiei: chimia polimerilor. Sintetizarea lor a fost posibila doar atunci când cercetarea a relevat caracteristicile necesare unui polimer fiabil: sa fie filifom; sa aiba o masa moleculara potrivita, sa poata fi cristalizat; sa fie solubil în solvenţi sau sa se topeasca fara descompunere.

Fibrele textile se impart în mai multe grupe :
•Fibre naturale ;
•Fibre artificiale;
•Fibre sintetice .

Fibrele naturale se împart în doua mari categorii :
•Fibre proteice naturale ;
•Fibre celulozice naturale .

Fibrele proteice naturale.

Parul de la animale (lâna, parul din blana animalelor) sunt fibre proteice. Acestea ard mai greu decât matasea. Aceste fibre sunt constituite din catene macromoleculare cu structura de proteine. Cele mai importante fibre din aceasta grupa sunt : cele din matase naturala şi lâna.

Matasea naturala

Matasea naturala este o fibra cu componenta proteica, obtinuta din gogoşile viermelui de matase şi, în general, arde repede, cu o flacara medie ca intensitate, miroase asemenea parului sau unghiei arse. Industria matasii este dezvoltata în statele cu tradiţii în creşterea viermilor de matase (China, Italia, R.P.D. Coreeana si Coreea de Sud).

Industria în matasea naturala la noi în tara foloseşte ca materie prima matasea naturala importata din China, cât şi matasea sintetica (artificiala). Matasea naturala este obtinuta în sud-vestul ţarii; se prelucreaza la Lugoj, Timişoara, alte centre fiind Bucureşti si Valenii de Munte. Matasea artificiala se produce la Lupeni, Braila (Chişcani), Popeşti-Leordeni (împreuna cu firele celulozice). Cele doua categorii de materii prime sunt prelucrate apoi în ţesatoriile de la Bucureşti, Lugoj, Timişoara, Iaşi, Codlea, Târgu Mureş

Lâna

Datoritǎ proprietǎţilor sale binecunoscute (cǎlduroasǎ, moale, se vopseşte şi se lucreaza excelent), lâna este idealǎ pentru confeţionarea covoarelor şi a mochetelor.
Astǎzi, în întreaga lume, aproximativ 4-5 milioane kilograme de lâna sunt tratate anual pentru a fi ignifiate. Lâna tratatǎ poate fi spǎlatǎ sau curaţatǎ prin procedeul uscat, fǎrǎ a-şi pierde rezistenţa la flacarǎ, şi depǎşeşte chiar cele mai exigente standare referitoare la rezistenţa textilelor la solicitǎrile termice.

Fibre celulozice naturale

Fibrele celulozice au un grad de policondensare care diferǎ de la un material celulozic la altul. Celuloza din bumbac are un grad de policondensare foarte mare, situat intre 1200 – 1300, având catene macromoleculare lungi, in timp ce in cazul inului şi cânepii, el se situeaza între 800 – 1000. Printre fibrele celulozice naturale se numarǎ cele obţinute din : bumbac, in, cânepa, iutǎ, etc. Bumbacul : Bumbacul este materie primǎ de bazǎ pentru industria textilǎ. Bumbacul este o fibra naturalǎ, polimericǎ, vegetalǎ extrasǎ din fructul plantei de bumbac. Când este aprinsǎ, aceasta arde cu o flacarǎ de scurtǎ intensitate şi miroase a frunze arse. Fibra de bumbac este monocelularǎ şi conţine intre 90-92 % celulozǎ,uneori chiar 95-98 %. Celuloza este un polimer filiform macromolecular cu grad de polimerizare 3000. . În anii din urmǎ, bumbacul se amestecǎ cu fire şi fibre chimice, obţinându-se produse "tip bumbac" de foarte bunǎ calitate, rezistente, cu aspect frumos. În cadrul acestei subramuri funcţioneaza filaturi, ţesǎtorii, întreprinderi pentru producerea aţei.

Industria bumbacului este prezentǎ şi în Bucuresti, cu peste 26% din productia de ramurǎ, în vestul ţǎrii, în oraşele Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare. În partea de nord-est a ţǎrii s-au impus prin producţii mai ridicate centrele: Botoşani , Iaşi, Gura Humorului. În partea central trebuie mentionate centrele: Tǎlmaciu , pentru ata, Odorheiul Secuiesc, Mediaş, Sighişoara, Sfântu Gheorghe iar în partea central-sudica: Piteşti, Pucioasa , Galaţi, Giurgiu, Roşiorii de Vede,Buftea, Ciulniţa, Oltenia, Dragasani, Buzǎu (filaturi si combinate integrate). Inul In India este cea mai dezvoltatǎ producţie de in. Inul este de asemenea o fibrǎ naturalǎ obtinutǎ din tulpina plantei de in. Se caracterizeazǎ prin douǎ tipuri de fibre tehnice şi elementare. Fibrele tehnice reprezintǎ un ansamblu de fibre elementare liate între ele cu o substanţǎ numitǎ lignina. Arde asemeni bumbacului, dar cu mirosul puţin modificat. Inul se cultivǎ in România pentru tulpinile sale din care se scot fibre textile şi pentru seminţele din care se extrage un ulei gras, utilizat atât in picturǎ cât şi in medicinǎ. Industria inului este în reducere în perioada actualǎ, folosind doar 3,1% din totalul materiei prime textile. Inul are o arie de culturǎ relativ restânsǎ: vestul şi centrul pǎrţii europene a CSI (Letonia, Estonia, Lituania, zona Sankt Petersburg, Bielorusia). Menţionm culturi de in şi în Polonia, Germania - partea de nord-est, Cehia, Slovacia, Ungaria şi pe suprafete mai mici în Belgia, Olanda, nordul Franţei, Anglia.

Cânepa

Cânepa este o plantǎ anualǎ. Aceasta se cultivǎ pentru fibre textile, pentru funii şi sfori. Seminţele de cânepa se dau hranǎ la pasǎri sau din ele se extrage ulei. Încã din cele mai vechi timpuri cânepa a fost o plantã traditionalã a românilor obţinându-se producţii record pe teritoriul ţãrii noastre. Încercãm acum relansarea acestei vechi tradiţii combinând tehnologia modernã cu vasta experienţa dobânditã în trecut începând de la cercetare, culturã, industrializare si pânã la comercializare. Stigmatul de drog pus cânepii industriale a facut ca o ramura importanta a agriculturii sa se afle acum in pragul dezastrului. Si daca la noi aceasta planta este considerata non-grata, Uniunea Europeana este dispusa la a subvenţiona investiţii in realizarea culturilor de cânepa.
Din cânepa indiana se extrage marijuana sau haşisul. De altfel, cânepa cultivata în România, cannabis sativa, se deosebeşte fundamental de planta din care se extrage produsul halucinogen THC (tetrahidrocanabinol), atât prin forma, cât mai ales prin concentraţia de drog: maximum 0,2% în cânepa obişnuita,faţa de cea indiana.
In 1989 au fost însamanţate peste 56.000 de hectare cu cânepa, dar in anii urmatori producţia s-a prabuşit. Motivul principal a fost acela ca industria de prelucrare şi-a inchis topitoriile şi filaturile de cânepa.

PAŞTELE –CEA MAI IMPORTANTA SARBATOARE A CREŞTINATAŢII ;TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Paştele este sărbătoarea creştin-ortodoxă care anunţă Învierea Domnului Isus Hristos, biruinţa omenirii, triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor. Foarte multe tradiţii de Paşte sunt păstrate şi acum, şi foarte aşteptate de cei mici.

Încep cu săptămana mare, care porneşte de la duminica Floriilor, atunci când Iisus Hristos intră în Ierusalim şi se termină cu duminica Paştelui, atunci când Hristos învie. În această săptămână se fac ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare, se fac ouǎ roşii şi cozonaci, drop de miel şi pască şi tot această sǎptǎmână simbolizează chinurile prin care trece Mântuitorul, de la trădarea lui de către Iuda, până la răstignirea pe cruce pe dealul Golgota, precedată de moartea lui şi încheiată cu Învierea.

În Joia Mare , numită şi Joia Patimilor, se duce la biserică mâncare si băuturǎ, pentru a se sfinţi şi apoi pentru a se da de pomană pentru sufletul morţilor. Tot atunci se vopsesc ouăle, deoarece se spune cǎ dacă se înroşesc în Joia Mare, acestea se vor păstra fără ca sǎ se strice tot anul, şi dacă se doarme în acestǎ zi, tradiţia spune cǎ respectivul va fi leneş tot anul.

Simbolul ouălelor roşii vine de la patimile lui Isus Hristos, care a fost bătut cu pietre şi care s-au transformat în ouă roşii când Maria, mama Mântuitorului a venit la crucea unde era rǎstignit acesta, cu un coş cu ouă care s-au facut roşii de la sângele curs de la acesta.

În Vinerea Patimilor, Vinerea Mare, o tradiţie care nu s-a pierdut este ducerea de flori la biserică pentru Hristos şi trecerea pe sub masă de 3 ori, ce semnifică potignirile pe care le-a avut Mântuitorul atunci când şi-a cărat în spate propria cruce pentru răstignire. Tot acum foarte mulţi creştini ţin post negru, fără apă şi mâncare, fiindcă se mai numeşte şi Vinerea Seacă, pentru a fi feriţi de boli şi pentru a avea spor tot anul. Cine se spovedeşte şi se împărtăşeşte în Vinerea Mare, va fi spovedit şi împărtăşit pentru tot anul. Tradiţia mai spune că dacă va ploua în această zi, anul va fi unul roditor şi îmbelşugat, dacă nu va ploua va fi unul secetos. O altă tradiţie este cea a scăldatului, care spune că cel care se va scălda în apa rece de trei ori, exact cum Ioan Botezătorul îi boteza pe oameni şi chiar şi pe Hristos în apele Iordanului, va fi sănătos pe tot parcursul anului.

În acestă săptămână mare, tradiţia este ca toate gospodinele să facă curăţenie generală în casă, în curte si grădini, simbol al renaşterii.

În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, toată lumea merge la biserică pentru a asista la Învierea Domnului, pentru a lua lumina ca să o ducă la cimitir morţilor din familie, dar şi acasă, pentru a avea lumină în viaţă şi în suflet, pentru a lua tradiţionalele Sfinte Paşti - anafura sfinţita şi pentru a lua flori sfinţite, dintre cele care au fost duse în Vinerea Mare la biserică, pentru a le pune acasă la icoane.

În Duminica Învierii, obiceiul este ca oamenii să poarte haine noi, semnificaţie a primenirii trupului şi a sufletului, iar dimineaţa se pune într-un ibric apă rece, un ou şi un ban de argint şi se spală cu această apă pentru a fi rumenit în obraji ca oul, pentru a fi tari ca banul şi pentru a avea belşug. Tot acum vine şi iepuraşul, mult aşteptat de copii, simbol al fertilităţii, care a fost o pasăre rănită şi pentru a nu muri a fost transformată de o zeiţa în iepuroaică, păstrându-şi capacitatea de a depune ouă şi de aici, zicala că "vine iepuraşul cu ouă".

Această sărbatoare, este una dintre cele mai mari şi nu are numai o semnificaţie religioasă, ci şi una de reunire a familiilor, de împăcare şi bucurie.

ŞTIAŢI CĂ :

• La consiliul de la Niceea din 325, clericii au stabilit ca Paştele să fie sărbatorit in prima duminică dupǎ Luna Plină sau după echinocţiul de primăvară (21 martie)?

• Ouăle împodobite sau colorate erau dăruite primăvara, ca simbol al renaşterii, încă din era pre-creştină?

• Primii creştini numeau prima săptămâna dupǎ Paşti, "Săptămâna Albă", deoarece cei care se botezau atunci purtau veşminte albe, simbol al reinnoirii?

• Se spune că aduce noroc să porţi haine noi de Paşti ?

• Iepuraşul nu este o găselniţă comercială a prezentului: iepurele era considerat în lumea pre-creştină un simbol al fertilităţii şi învierii naturii primăvara?

• Austriecii împodobesc cu frunze sau flori ouǎle pe care le introduc apoi, legate într-un ciorap, în vopsea, modelul pǎstrandu-se alb? Romanii folosesc şi ei frunze de pătrunjel sau leuştean pentru decorarea ouǎlelor?

• A doua zi de Paşti, fetele din Ardeal sunt stropite cu parfum?

• Polonezii încondeiazǎ şi ei, asemenea romanilor ouǎle, obiceiul fiind denumit "pisanski" (de la verbul pisac, a scrie)?

• Bulgarii ciocnesc în noaptea de Inviere un ou de zidul bisericii?

• In Italia, preotul binecuvânteazǎ toate ouǎle de Paşti, aşezate la loc de cinste în mijlocul mesei de duminicǎ?

• Germanii strâng la un loc toţi pomii de Crăciun, care ard apoi în "Focul de Paşti", simbol al trecerii iernii şi venirii primǎverii?

• În Spania, "Semana Santa" (Săptamâna Mare) este sărbatorită prin procesiuni de care alegorice, care amintesc de festivalurile păgâne de Paşti dinainte de creştinism?

• A doua zi de Paşti, galezii urcǎ pe munte pentru a întampina primele raze ale soarelui care vestesc Învierea?

• Sătenii din Rusia aruncă pe apă cojile de la ouǎle de Paşti, deoarece există credinţa că acestea le ajută pe raţe şi gâste să ouă mai des?

• În Mexic, în "Semana Santa" (Săptămâna Mare) sunt organizate spectacole având ca subiect patimile lui Iisus Hristos, actorii purtând veşminte ca acum 2000 de ani?

• Lituanienii se grăbesc să ajungă acasă după slujba din Duminica Paştelui, deoarece cred că primul care se aşează la masă şi ciocneşte un ou, va fi şi primul care va termina lucrul la câmp în acel an?

• În Statele Unite, în duminica de Paşti, toţi copiii încep să caute ouǎle ascunse de iepuraş prin casă, iar cei care găsesc cele mai multe primesc în dar dulciuri?

• În Joia dinaintea Paştelui, copiii din Suedia se costumează în vrăjitoare şi colindă toate casele, primind în dar dulciuri sau bani?

• A doua zi de Paşti în Statele Unite, copiii se întrec la rostogolit ouă pe iarba din faţa Casei Albe?

• Micuţii belgieni împletesc cuiburi din fân pe care le ascund în iarbă, pentru ca iepuraşul de Paşti să le umple cu dulciuri şi cadouri?